SocialNewsToday

Veronica: “Copiii se jucau în camera lor, iar eu călcam nişte rufe. Radioul era deschis, dar nu mă interesa. Era vorba de niște oameni cu probleme. Până când a început să vorbească Alexandru…

Aveam trei copii şi mă despărțisem recent de al doilea bărbat, când, într-o zi, mi-a pătruns în casă vocea lui Alexandru… La radio! De atunci, nu am mai avut decât un singur gând: să-l cunosc pe acest om căruia viața i se părea o povară. Aşa am întâlnit şi eu dragostea…

Veronica Slabu, 36 de ani Întâmplări adevărate -aveam deloc un trai uşor pe atunci: lucram la o fabrică de dulciuri şi câştigam puțin, aşa că banii nu-mi ajungeau niciodată. Cum vă spuneam, în afara mea, erau trei guri de hrănit: Mihaela, Bogdan şi Eugen.

Pe Mihaela, taică-său – primul bărbat din viața mea – nici măcar n-a vrut s-o vadă.

— Da’ cine te-a pus să rămâi cu burta la gură?, a strigat el la mine când i-am spus că vom avea un copil.
Eu oricum nu mi-l doresc şi credeam că înțelegi şi tu că nu intenționez să mă căsătoresc cu tine! Aveam de ales între o întrerupere de sarcină şi a-mi creşte copilul singură. Am ales a doua variantă.

Copilul meu, mă gândeam, trebuie să vadă lumina soarelui. A fost foarte greu, mai ales după naştere, pentru că mai mult de două luni nu mi-am permis să lipsesc de la serviciu. O femeie în situația mea stătuse doi ani în concediu de maternitate, iar când a vrut să revină, n-a mai avut unde.

Adică a venit două săptămâni, apoi şeful a anunțat-o că se fac res – truc turări şi e nevoit să renunțe la o parte din personal, printre care se număra şi ea. Aşa că singura soluție a fost să-mi reiau serviciul cât mai repede şi să tocmesc o vecină să mai aibă din când în când grijă de fetiță.

Să tot fi avut Mihaela un an şi jumătate când l-am întâlnit pe bărbatul cu care i-am avut pe ceilalți doi copii. Părea un om foarte de treabă, muncitor şi atent. Cel mai mult m-a impresionat că m-a luat de nevastă cu toate că aveam un copil care provenea dintr-o altă căsătorie. Marius – aşa se numeşte bărbatul respectiv – câş tiga bani frumoşi muncind în construcții.

— O iubesc foarte mult pe asta mică, îmi spunea el, dar vreau să avem şi noi un copil…
Şi copiii au venit, unul după altul, Bogdan şi Eugen, doi băieți de care soțul meu era foarte mândru. Eram o familie unită şi cred că am fi fost fericiți până la adânci bătrâneți dacă soțul meu n-ar fi căzut în patima băuturii.

S-a întâmplat din cauza colegilor lui de pe şantier. Mi-a promis că se va lăsa de băut, chiar a făcut nişte eforturi, a fost internat şi la dezalcoolizare, dar toate fără rezultat. Se lăsa o lună-două, apoi o lua iar de la capăt. Devenise din ce în ce mai dezinteresat de mine şi de copii, banii nu-i mai dădea în casă, iar când îi reproşam toate astea, aproape că mă lua la bătaie.

Cu durere în suflet, m-am despărțit de el, căci altă soluție n-am avut. Acum însă să revin la momentul providențial în care l-am cunoscut pe Alexandru. Copiii se jucau în camera lor, iar eu călcam nişte rufe. Radioul era deschis, dar n-aş putea spune că eram interesată în mod deosebit de emisiunea respectivă. Era vorba de nişte oameni cu probleme, han – dicapați, pe care moderatoarea îi tot descosea.

Doi dintre ei nu mi-au atras atenția, spuneau lucruri pe care le auzi cel mai adesea la televizor de la oamenii aflați în această situație. Pe scurt, opinia lor era că viața e frumoasă şi merită trăită în orice condiții. Eu nu zic că n-aveau dreptate, dar parcă textele de genul ăsta sună puțin ridicol. Am ciulit urechile când l-am auzit însă pe cel de-al treilea invitat, care susținea exact contrariul.

— Cum puteți susține, îi întreba el pe ceilalți doi, că viața e aşa minunată, când niciun pahar de apă nu puteți să vă luați singuri?! Când nu puteți face cinci paşi, de exemplu? Când, pentru a la această emisiune, a fost nevoie de cel puțin o persoană care să vă însoțească?

— Mai gândeşte-te… i-a replicat altul. Poate că nu ai primit suficientă afecțiune din partea fa miliei, poate că cei din jurul tău încă nu au descoperit cum trebuie să se comporte ca să te ajute să depăşeşti acest moment greu.
— Nu e vorba de asta! Familia se comportă mai mult decât frumos cu mine. Eu nu mai sunt capabil să le ofer absolut nimic. Am ajuns doar o povară! a replicat bărbatul care-mi atrăsese atenția.

Îl chema Alexandru. Vocea lui era frumoasă, caldă şi, culmea, din ea răzbătea viața. Cel puțin, aşa am simțit eu şi m-am gândit multă vreme la bărbatul acela care îşi plângea soarta, dar care pe mine mă făcuse să visez. Vocea lui mă urmărea, îmi puneam diverse întrebări în legătură cu el. De ce era paralizat? Câți ani avea? Cu ce se ocupase înainte? Din felul în care vorbea, părea foarte educat. I-am povestit unei prietene de la fabrică ce mi se întâmpla:

— Fată, mă obsedează un tip pe care l-am auzit la radio…
— Cum te obsedează? m-a întrebat colega mea râzând.

— Nu mai pot scăpa de amintirea lui… i-am explicat eu. Mai ales de vocea lui! Are cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o vreodată. Dar e paralizat…
— Păi cu un paralizat ce faci? Doar nu vrei să-ți iei unu’ din ăsta pe cap?!
— Nu ştiu dacă vreau să mi-l iau pe cap… Dar sigur doresc să-l cunosc…
— Păi, atunci, fă-o! Cine te opreşte? m-a încurajat colega mea.

A fost destul de simplu. Am sunat la radio, am explicat despre ce este vorba şi am făcut imediat rost de numărul de telefon al lui Alexandru. Dar am început să ezit. Să-l sun, să nu-l sun? Cum să mă prezint? Cum să-i explic de ce l-am sunat? Fiind vorba de un om cu un handicap, totul era şi mai delicat. În final, mi-am făcut curaj şi l-am sunat. Mi-a răspuns o femeie care a părut ui mită când i-am spus că vreau să vorbesc cu Alexandru, dar mi l-a dat, totuşi, la telefon.

— Te caută cineva… N-am înțeles exact ce vrea… am auzit-o lămurindu-l pe Alexandru.

— Bună, Alexandru! Eu sunt Veronica! i-am spus cu vocea gâtuită de emoție. Te-am auzit zilele trecute într-o emisiune şi de asta te-am sunat…
— „De asta“… Adică de ce? m-a luat el tare.

Aveam două posibilități: să scornesc nişte minciuni politicoase sau să-i spun adevărul. Am ales-o pe a doua.

— Păi, mi-a plăcut vocea ta şi mă gândeam că poate am putea să ne cunoaştem… am îngăimat eu.

Alexandru a pufnit în râs:

— Ciudată femeie trebuie să fii dacă vrei să cunoşti un paralitic! Dar, vino, n-am nimic împotrivă!

Peste câteva zile, intram în apartamentul lui Alexandru şi aceeaşi femeie care-mi răspunsese la telefon îmi deschidea uşa.

Era sora lui.

— Aşadar, tu eşti femeia interesată de soarta mea. Eşti frumoasă, mă bucur că ai venit să mă vezi. În general, am puțini vizitatori, mi-a spus Alexandru, zâmbind.

— Ei, şi până la urmă de ce ai venit? m-a mai întrebat el apoi, invitându-mă să mă aşez pe un scaun.

Sora lui ne lăsase singuri.

— Cred că mi s-a părut foarte trist ca un bărbat cu o voce atât de frumoasă să spună că s-a săturat de viață şi că a ajuns o povară pentru cei din jur. Nu mi s-a părut deloc drept.

— Ăsta este adevărul. Familia mea mă îngrijeşte cu mult devotament, dar eu nu pot face nimic pentru ei. Cu siguranță, s-ar descurca mai bine fără mine. Cum să pretind atunci că îmi place viața?

— Nu să spui că-ți place, dar măcar să încerci s-o priveşti cu alți ochi… Mihai m-a privit zâmbind.

— Deci ai venit şi tu să-mi spui aceleaşi lucruri, să-mi predici că viața e frumoasă.

Am înțeles! Îmi dădeam seama că o dădusem în bară. Avea dreptate, făceam şi eu o de – magogie de doi bani.

— Uite ce e, dacă vrei să ne mai vedem, încetează cu predicile ăstea! mi-a spus el cu o voce aspră.

Am dat din cap, semn că am înțeles. Nu m-am supărat, poate avea dreptate să gândească aşa. Şi am rămas la poveşti. Aşa a început relația noastră, cea mai frumoasă şi mai stranie relație din toată viața mea.

— Dar chiar eşti o vizitatoare serioasă! mi-a spus sora lui Alexandru, care făcea mereu oficiile de primire, când am ajuns a doua oară la ei acasă.

De fiecare dată, mă poftea în camera lui Alexandru, mă aşezam pe un scaun şi discuția se înfiripa. De cele mai multe ori, înainte de orice, el mă întreba dacă micuții sunt sănătoşi şi cum mai merge la serviciu. Îi povestisem destule şi despre mine….

Mă impresionau întrebările lui, cu atât mai mult cu cât viața mea era mai uşoară ca a sa. Dar, cu toate că ne înțelegeam din ce în ce mai bine, un of tot aveam pe suflet. Mi-era ciudă că Alexandru repeta că s-a săturat de viață şi că, în condițiile astea, el nu mai poate trăi. A şa cum v-am spus, ne-am povestit viețile şi aşa am aflat cum a ajuns Alexandru paralizat. Când avea două zeci de ani, avusese un accident auto.

— Atunci când m-am trezit, la spital, am realizat că nu mă pot mişca. Peste o vreme, au apărut mama şi sora mea şi mi-au spus adevărul, cu lacrimi în ochi. Mi-amintesc că, după câteva momente de buimăceală, în care nu voiam să dau crezare celor auzite, am început să plâng în hohote, cum nu cred că plânsesem nici măcar când eram copil. De atunci, mi-am pierdut total gustul pentru viață… mi-a spus Alexandru. Şi, treptat, trăind astfel – dacă viață se poate numi ceea ce mi se întâmplă –, mi-am dat seama că oamenii nu merită încrederea mea.

L-am contrazis imediat:

— Nu eşti corect. Uită-te la sora ta, care s-a sacrificat pentru tine!
— Ea iese din discuție, ea e un fel de înger, nu poate fi comparată cu toți ceilalți. Aş fi fericit dacă aş muri, în primul rând pentru că aş elibera-o pe ea! mi-a spus el.
De când avusese accidentul, Alexandru ieşise rareori din casă. Una dintre aceste dăți fusese atunci când îşi părăsise ca mera pentru a merge la acea emisiune, la postul radio.

Cred că o făcuse pentru că voia ca lumea să afle cât e de dură viața pentru un om ca el, să aibă şi altă perspectivă în afara demagogiei ieftine care se vehiculează în cazuri din astea. Încet, încet, încolțise în mine această ambiție: să-l scot din casă şi să-l ajut să privească lumea cu ochi mai buni. Într-una din zile, i-am mărturisit şi surorii lui ce intenționam să fac. Evident, fără ajutorul ei era imposibil.

— Veronica, ne va fi foarte greu să-l convingem să se urce în scaunul cu rotile, nici nu vrea să audă de el! mi-a spus sora lui.

Atunci, mi-a venit o idee. Alexandru fusese foarte bun la matematică, îna – inte de a se accidenta chiar urma o facultate de profil. Şi, cum îi spusesem că cel mai mic dintre copii, Eugen, scârțâia la materia respectivă, insista să-l aduc de două ori pe săptămână pentru a-l medita.

— Accept cu o condiție: dacă îmi promiți că mergem împreună în parc, i-am spus, hotărât.

La început, n-a fost chip să ne înțelegem, Alexandru nici n-a vrut să audă de plimbări. Motivul pe care-l invoca cel mai des era că nu poate suporta privirile celorlalți îndreptate asupra lui. Totuşi, a acceptat în cele din urmă, când l-am rugat s-o facă în numele prieteniei noastre.

— Bine, am s-o fac pentru că, într-un fel, îți sunt dator… Vii aici de atâta timp şi îmi ții de urât… Şi, pe de altă parte, chiar vreau să-l învăț mate matică pe cel mic, aşa că accept orice condiție. Întotdeauna mi-am dorit să pot învăța pe cineva ceva…

Împreună cu sora lui, l-am ajutat pe Alexandru să coboare din pat şi să se aşeze în scaunul cu rotile. Pasul cel mai important fusese făcut. Această ieşire era foarte importantă şi pentru el, şi pentru noi, aşa că nu pot spune că n-am avut emoții. În parc a fost mi nunat. Mă uitam la el cum redescoperea lumea, cu ce încântare privea copacii şi florile. Iar fericirea lui mă făcea şi pe mine feri – cită. Şi nimeni nu l-a privit cum se temea el, cu superioritate sau com – pasiune, nimeni nu i-a aruncat nicio privire jignitoare.

— Pentru un om normal poate suna caraghios, dar pentru mine ieşirea asta a fost un test între viață şi moarte! mi-a spus el, cu lacrimi în ochi.
Apoi a rugat-o pe sora lui să ne lase un moment singuri.

— Dacă aş fi întreg, te-aş cere în căsătorie şi aş avea grijă de tine şi de copiii tăi. Dar, din poziția mea, nu-mi pot permite luxul acesta. Să fiu sincer însă este o datorie față de tot ceea ce ai făcut pentru mine. Mi-aş dori să petrecem mai mult timp împreună.

Din acea zi, Alexandru s-a mutat în casa mea şi locuieşte cu noi, iar eu îl iubesc cum cred că doar foarte puține femei îşi iubesc soții.

Dragostea şi devotamentul lui mă copleşesc, iar copiii sunt foarte fericiți că au în sfârşit un tată pe care-l preocupă soarta lor şi care le este alături şi la bine, şi la greu. Celor care m-ar putea compătimi le spun un singur lucru: eu sunt o femeie fericită, pentru că am lângă mine un OM. Pentru că, în ciuda handicapului pe care-l are, el este mai întreg decât cei mai mulți dintre noi.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Redactia SocialNews

Add comment

Follow us

Don't be shy, get in touch. We love meeting interesting people and making new friends.

Most discussed

%d bloggers like this: